Eliza, o femeie de 34 de ani, a sunat la poliție într-o noapte târziu, raportând o dispută. Când ofițerii au ajuns la domiciliu, au fost întâmpinați de soțul ei, Petre, care părea calm și stăpân pe sine. El a explicat că Eliza „exagerează” și că a avut loc o ceartă minoră despre treburile casnice. Eliza, stând tăcută în spatele lui, a dat din cap aprobator, cu ochii aplecați.

Casa era impecabilă, dar polițiștii au observat că Eliza părea tensionată, evitând contactul vizual și frământându-și mâinile. Petre a vorbit în locul ei pe tot parcursul conversației, catalogând incidentul ca pe o neînțelegere. El i-a asigurat pe polițiști că totul este sub control.

Când polițiștii au întrebat-o pe Eliza dacă este bine, ea a ezitat înainte de a spune în șoaptă: „Sunt bine.” Vocea ei abia se auzea, iar Petre a intervenit rapid, lăudând-o că este o „soție bună”. Polițiștii au observat, de asemenea, că Eliza părea nesigură și neliniștită ori de câte ori Petre era prin apropiere, și tresărea ușor când acesta se mișca.

Într-o conversație privată cu polițiștii, Eliza a dezvăluit că nu avea voie să lucreze sau să aibă acces la banii familiei. Petre îi monitoriza telefonul, îi verifica mesajele și apelurile și decidea cu cine se putea întâlni și când. El o umilea frecvent, spunând că este „inutilă” fără el și a amenințat-o că îi va lua copiii dacă ea va pleca vreodată de acasă.

Eliza a explicat că, deși Petre nu a rănit-o niciodată fizic, controlul lui constant asupra fiecărui aspect al vieții ei o făcea să se simtă captivă și neputincioasă. Îi era frică de ce s-ar putea întâmpla dacă ar încerca să plece, dar îi era teamă și de consecințele situației în care se află dacă ar rămâne.